M-am născut

Ești în căutarea jumătății mai bune? O fi mai bună, dar tu ești întreagă.

Am făcut câteva lucruri grele în viața mea. M-am născut, am născut, m-am trezit la ora patru să scriu acest articol, am deschis un centru educațional în două săptămâni, am mers 700 de km pe jos. În Spania. Singură.

Toate sunt povești inspiratoare și am fost încurajată să le împărtășesc. Pentru că se apropie cei fix 32 de ani de când m-am întrupat, voi trata subiectul nașterii mele din perspectivă filosofico-umoristică, ce am câștigat-o odată cu această experiență. Nu știu dacă se folosește această sintagmă, dar sună pompos, cam ca și cum nu este viața mea, deci perspectiva rămâne mai mult umoristică.

Deși am venit pe lume plângând, în această meserie, dacă nu ai umor, ești degeaba. Povestea mea începe cu un zbor. Nu, nu devin siropoasă, dar prefer varianta în care eu sunt o stea căzătoare, un suflet rebel și un spirit liber, ce s-a întrupat pe această planetă, decât să vă explic concepția embrionului. La întrupare am avut ceva probleme, în sensul că a trebuit să înghesui o energie debordantă într-un corp mic, limitat și dureros. Nu a fost foarte plăcută treaba asta pentru părinții mei. Nu am dormit nopțile, nu am dormit zilele, mâncam foarte puțin, energia mea stelară îmi ieșea prin toți porii. Cred că i-am disperat un pic. M-am născut în luna mai, exact la o lună după ce a decedat bunicul, fanul meu numărul unu, pe care îl simt în continuare alături. Am crezut întotdeauna că venirea mea pe lume a necesitat un sacrificiu și el l-a plătit. Mama avuse alergie la sarcină. Ce embrion neastâmpărat am fost! Dar cine poate sta nouă luni, înghesuită, legănată non stop, în imersie și hrănită printr-un tub. Păi, am stat aproape zece. Și, pe când să mă obișnuiesc cu asta, mă trezesc brusc în urlete de durere, scoasă afară cu forța din propria mea căsuța, căreia i-am desenat pereții. Cu picioarele. Nu mi s-a părut corect, așa că am urlat cât au putut suporta asistentele fără să îmi bage biberonul cu lapte praf în gură. Aș zice guriță, dar din câte am înțeles, era chiar mare. Apoi au venit oameni să mă privească. Nu am înțeles exact sensul deochiului și de ce m-au scuipat acești indivizi. Am descoperit și laptele matern, dar l-am dat rapid pe cartofi pai și biscuite, cu măr, evident, crescut pe oaze de bălegar bio.

Am fost declarată aptă pentru viață. Ulterior, m-am demonstrat inaptă pentru societatea pe care o vizitez. Oamenii îmi cer sfaturi, deși nu înțeleg de ce. Tot timpul le spun să aleagă libertatea și acesta este un lucru pe care societatea construită de ei nu o prea acceptă. Par să aibă o dorință acerbă de a-i schimba pe cei din jur. Probabil le oferă un sentiment de putere și siguranță. E fals, dacă mă credeți. Singura sursă de putere a unui om este propria libertate și ce decide să facă cu ea. Singurul compas către ea este instinctul. Singura hartă o deține inima. Singurul dușman este creierul, setat pe supraviețuire, perpetuarea speciei și evoluția fizică. Creierul nu ar trebui niciodată să aibă mai multe de spus în acest sens. Suntem inimi ce umblă pe această planetă, conduși de spiritul ce ne conține corpul, în căutarea punctului convergent al realităților în care existăm, trăim, am trăit sau am putea. Acolo este echilibrul. Acolo este brațul balanței relativului, punctul cel mai aproape de absolutul din care am fost creați. Acel moment al nașterii, starea dintre două lumi, unde aerul îți mângâie obrazul, dar picioarele sunt încă în burta mamei.