Fără frâne în aer

Am pornit la drum cu un bagaj penibil de mic. Mai să îmi fie rușine să mă prezint așa în aeroportul internațional Avram Iancu. Îl car în spate două săptămâni, așa că, nu e treaba lor. Când intri acolo, ai impresia că ești…tot în România. Tot staff-ul prezintă semne de apăsare carpato-danubiano-pontică, atât de obișnuită pe meleagurile noastre. Noroc că nu se observă din avion. Însă, până ajungi în el, îți iei măcar un sendviș la prețuri europene. Măcar alea, dacă nu standardele. Și stai pe niște scaune, atât de reci, că nu ți se mai fâlfâie nimic în timpul zborului. Atât de reci, precum sângele ce îngheață în timpul turbulențelor. Atât de reci, precum atitudinea celor de la poartă, dacă nu ai priority boarding. Na, treci și tu, săraco, stai în picioare în autobuz, falito.

Oricum, am evoluat puțin. Românii nu mai aplaudă la aterizare.

Când ajungi în Malta, te lovește un aer fierbinte, căci natură, și un aer cald al staff-ului, căci standarde și civilizație. Orice om normal, după ce coboară din avion, merge la toaletă să aducă daruri pentru revenirea în siguranță cu picioarele pe pământ. Când m-am întors să trag apa după ofranda mea, ea nu mai era. Atât de eficienți acești zei ai civilizației!? Și dai de duty free. Acest rai cu lucruri pe care nu ți le permiți. Și te plimbi pe la vitrine, un parfum, o cremă de mâini ce întinerește pe loc și speri să nu vină tanti cu nenorocita de bandă albă, să poți testa parfumul direct pe piele. Scapi vie și parfumată și te apucă foamea. Scump, ce-i drept, să îți facă stomacul semnale în aeroport, dar ai economisit niște euro, că nu ți-ai luat priority boarding și îi spargi la Relish. Pe terasa de fumători, că da, este.

Mai salvezi și o pasăre ce nu poate să iasă din terasa închisă și cuplul vecin îți mulțumește din suflet. Căci…standarde și civilizație.

Apoi stai ceva timp în picioare pentru al doilea zbor. Și nu auzi pe nimeni plângându-se de întârziere. Ce sacrilegiu! Cândva, undeva, peste mări și țări, ajungi la destinație. Cauți o metodă de a parcurge vreo 20 de km până la cazare, iar cel de la ghișeul unei companii private de hop on-hop off îți spune zâmbind, să iei metroul, că e foarte aglomerat. Ce oameni, domn’le. După ce deslușești spaniola asta moldovenească ce o vorbesc portughezii, parcurgi 20 de stații, te cazezi, îți arunci bagajul și bine că scriu și nu vorbesc cu gura plină de pizza cu prosciutto crudo și smochine proaspete.